Dimineață sunt 3 grade. După ce ne-am copt la 35-40 de grade, vederea aburului atunci când expirăm este surprinzătoare. Nu ne lăsăm pe tânjeală și o luăm la trap spre Llao Llao, hotelul de 7 stele (cel puțin după preț) din Anzii Argentinieni și spre celelalte teleferice, telescaune și alte mijoace de transport pe cablu din zonă.
Cartela de autobuz
Ca niște turiști autentici, mergem la centrul de informații turistice din centrul orașului să întrebăm de unde ne cumpărăm bilete de autobuz, ce rute mai avem prin zonă (deși nu suntem echipați de trekking), cum putem să mai pierdem timpul prin oraș. Pentru a cumpăra cartela de autobuz, ne dă o bucățică de hârtie pe care sunt trecute toate locurile de unde putem să o luăm (câteva) și de unde putem să o reîncărcăm (mult mai multe), Iar ca informație suplimentară sunt trecute și orele la care trec cele mai turistice autobuze pe la capăt de traseu.

Llao Llao

La capătul unui drum de vreo 22 de kilometri (cam 50 de minute) am ajuns la fotogenicul hotel Llao Llao. Așezat pe o coamă de deal, la poalele munților din jur, hotelul străjuiește lacul precum și dealurile/munții de prin împrejurimi. De sus, se vede portul turistic, de unde se pot face croaziere circuit cu vaporașul, biserica din lemn construită pe colina alăturată, pădurile verzi și munții (au vreo 2000 de metri) care înconjoară hotelul Llao Llao.
Mergem în port, facem poze la hotel, mergem la bisericuță, numai bine cât să prindem următorul autobuz și să purcedem către primul telescaun la Cerro Campanario.

Cu telescaunul prin Anzi

De la San Carlos de Bariloche sunt trei teleferice care pot fi luate către înălțimi. Primul, și cel mai cunoscut este cel de la Cerro Catedral, care te duce de la poalele pârtiilor de schi până la vârf, iar de acolo, preț de vreo 3 ore poți să urci la refugio, un fel de cabană de la noi, unde poți chiar înnopta. Cerro Catedral e și departe, pe altă vale decât cea pe care suntem noi, așa că îl sărim momentan, poate îl facem la întoarcere.
Noi ne oprim pe la jumătatea rutei autobuzului, la Cerro Campanario unde se poate urca cu un telescaun, cătinel-cătinel până sus la vreo 1400 de metri înălțime. Peisajele sunt superbe, Andreea filmează tot și ne minunăm că argentinienii știu să pună în valoare așa frumusețe în acest fel. Să nu fiu înțeles greșit, de frumos nu încape discuție, dar, avem și noi, în România asemenea peisaje, ba chiar și mai frumoase. Sigur, nu le punem în valoare, de ce am face-o? Ne-a dat Dumnezeu o țară frumoasă, cu munți, cu dealuri, râuri și peisaje superbe, iar locuitorii iau de bună toată frumusețea din jur și nu se mai gândesc cum să o sublinieze și mai mult.
Sus pe deal e o crâșmă, care îți dă o pizza, un hamburger sau o empanada, bineînțeles dacă plătești. Barmanul te roagă că, dacă ai vreo bancnotă de la tine din țară, să o prinzi în piuneze deasupra barului. Fiind convins că suntem primii români, mă îndrept cu o bancnotă spre bar. Chiar deasupra barului, cel mai ultra central, bravul urmaș al dacilor, ungurul Szabo F. lăsase deja o hârtie de 1 leu și se semnase pe ea. Coborâm bucuroși că măcar România a fost reprezentată la cel mai înalt nivel.

Telegondola

Când am plecat din oraș pentru a doua oară, am vrut să mergem la Cerro Catedral, dar era deja târziu, nu eram siguri că vom prinde autobuzul de întoarcere, dar am zis că măcar să ajungem până la baza muntelui. Când i-am zis șoferului să ne atragă atenția când ajungem la Teleferico nu ne gândeam că ne vom opri mai devreme, la Cerro Otto, locul unde se află singurul restaurant rotitor din America de Sud. Știți bine că pic în plasă de fiecare dată când aud că undeva este singurul ceva, unicul altceva, așa că am urcat și am băut o bere.
Mențiune specială pentru supa cremă de ciuperci, atât de groasă încât părea sos.