De cu dimineață am zis să luăm umezeala în piept și picioarele la spinare și hai la misiuni. Cald monșer, cald din nou. Prea cald, prea umed pentru gustul meu, dar asta mică țopaia de încântare. Uite că în loc să stăm la cod portocaliu de ninsoare noi suntem la 40 de grade cu plus în luna februarie. Mă bucur că programul nostru ne lasă lunile ianuarie și februarie libere și putem profita.
La terminal, aceeași poveste, am ajuns când venea un autobuz. Cam vreo oră a durat până am ajuns la Trinidad, dar am fost în condiții lux. Aer condiționat de viteză, scaune spălate ultima oară când au fost montate, dar surprinzător, localnicii nu miros, nu transpiră, să mor dacă am înțeles. O fi de la mate? Mizeria pe care o beau toți, caldă sau rece, dulce sau nu? Eu am băut o gură și nu pot decât să o compar cu paiele de la noi. Luați niște iarbă, niște mentă, niște rozmarin și mult fân, uscați-le și când le consumați puneți așa, cam o înghițitură de apă caldă și sorbiți. Nici vacile nu mănânca fân atât de uscat.
Ruine iezuite
Bine, când am ajuns la Encarnacion și am văzut ce au construit iezuiții în anii 1700, în mijlocul junglei, exterminând mare parte din populația guarani, am rămas fără cuvinte. Păi modelul bisericii era după cel din Santiago de Compostela, cu cazanul de tămâie lansat în mijlocul catedralei. Doar că aici eram în junglă, înconjurați de guarani care nu văzuseră până atunci mortar, oțel sau cal. Măreția construcției de la Trinidad, și a celorlalte 33 de misiuni împrăștiate în Paraguay, Argentina și Brazilia, pentru care și-au dat viața zeci de mii de indieni a fost distrusă în doar două generații după ce iezuiții au fost descomunicați. Doar limba a mai rămas din cultura guarani, iar restul, poveștile, sculpturile au fost distruse de iezuiți. Până și mâncarea, tradițional vegetariană a localnicilor a fost înlocuită cu una pe baza de carne, așa cum europenii erau învățați. Iar când tu ai săbii din lemn, cum să ai șanse în fața celor cu muschete, armuri și săbii din oțel de Toledo?
Întoarcerea la Encarnacion a fost cu cel mai tare autobuz de la călătoria legendară cu transportul public în Bangkok. Un autobuz cu toate ușile și geamurile deschise, mergând în viteză, depășind nebunește pe un drum virajat și cu o singură bandă. Bine că am ajuns la timp și din fața hotelului nostru pleacă autobuzul spre Posadas, orașul argentinian de pe malul celălalt al fluviului Parana. Biletul costă 12 pesos și urmează aceeași idee ca și la Puerto Iguazu/Ciudad del Este. Ne oprește la frontiera pe partea din Paraguay, ne luăm ștampilele de ieșire din țara și apoi trece la argentinieni unde toată lumea se dă jos din autobuz, acesta trece granița, preia călătorii care erau deja vămuiți și pleacă spre terminal.
Diferența dintre orașe este colosală. Encarnacion este un orașel de țară, prăfuit și somnoros, pe când Posadas este viu, colorat și plin de gălăgie. Terminalul de autobuze este o construcție pe două etaje, plină de agenți și agenții de voiaj care mai de care mai luxoși care ne îmbiau să cumpărăm de la ei. Singurii care merg spre Cordoba sunt Express Singer, care oferă serviciul de cama total (scaun rabatabil 160 grade) și cama (scaun rabatabil 120 grade). Din păcate pentru seara aceea nu mai aveau decât un singur cama disponibil, așa că am decis să stăm o noapte la Posadas și să vedem misiunile și pe partea argentiniană.
Mâncarea este diferită mult față de Paraguay, deși doar un râu le desparte. Noi suntem bucuroși ca iar mâncăm bife de chorizo și o sopa paraguayano rellena, adică un fel de sufleu cu creveți și legume.
[RFG_gallery id=’13’]